Luna mai, luna Fecioarei Maria

Ziua a X-a - 10 mai

PÃCATUL

Ce este pãcatul? Este o ofensã adusã lui Dumnezeu. Nu ascultãm de sfânta voinþã a lui Dumnezeu ºi ascultãm de voinþa trupului, de diavol ºi de lume. Pãcatul ne face sã cãlcãm în picioare poruncile lui Dumnezeu ºi ne face sã iubim poftele instinctelor ºi ale patimilor noastre.

Pãcatul aduce dezordine, dezechilibru, ruinã în om ºi în lucruri, chiar dacã pãcãtosul îºi închipuie cã gãseºte un bine în pãcat.

E suficient sã ne gândim la primul pãcat, acela al lui Adam ºi al Evei. În spatele ispitei de a-i face sã devinã "ca Dumnezeu", pãcatul a adus ruina întregii omeniri ºi a întregului creat (Gen 3).

De ce a venit potopul pe pãmânt? Din cauza pãcatului (Gen 7 ºi 8).
De ce au ars Sodoma ºi Gomora?
De ce au fost distruse oraºele: Tir, Sidon, Horazina, Capemaum ºi Ierusalimul?
De ce existã rãzboaie ºi pustiiri între popoare?
De ce în atâtea familii este iadul?
De ce sunt oameni care merg la iad?
Din cauza pãcatului. Totdeauna din cauza pãcatului. Aveau dreptate unii sfinþi sã tremure numai la auzul cuvântului de pãcat.

Pãcatul de moarte

Pãcatul este de moarte, dacã ofensa adusã lui Dumnezeu este gravã; e uºor, dacã ofensa adusã lui Dumnezeu este uºoarã.

Cea mai mare nenorocire care poate sã i se întâmple unui om este sã sãvârºeascã un pãcat de moarte. Padre Pio din Pietrelcina obiºnuia sã-i exclame "nenorocitule" celui care se acuza de un pãcat de moarte. Nici o nenorocire nu se poate compara cu pãcatul de moarte. Ba mai mult, ar fi de preferat orice altã nenorocire.

Sfântul Ciprian scria: "Priveºte stricãciunile pe care le produc grindina semãnãturilor, vijeliile copacilor, ciuma animalelor ºi oamenilor, vântul ºi furtuna corãbiilor... Ele nu sunt decât o palidã imagine a daunelor pe care pãcatul le aduce sufletului nostru; el distruge toate roadele faptelor bune, corupe toate facultãþile noastre ºi-l aduce pe om la o moarte sigurã".

De aceea, fãcea foarte bine curajosul tânãr sfânt Dominic Savio sã-ºi susþinã frumoasa sa maximã: "Mai bine moartea decât pãcatul!".

De fapt moartea nu este decât un fapt fizic care transformã trupul omului în cadavru. Pãcatul, însã, este un fapt spiritual, care reduce sufletul omului la starea de cadavru, pânã nu se redobândeºte harul sfinþitor prin sacramentul Spovezii.

Un creºtin cu sufletul cadavru: iatã monstruozitatea pãcatului de moarte!

Este înspãimântãtor...

Pentru a înþelege mai bine monstruozitatea pãcatului de moarte, trebuie sã privim Calvarul. Pãcatul l-a fãcut pe Isus "omul durerilor" (Is 53,3), a costat moartea lui Isus pe cruce (1Rg 1,19; Ap 5,9), a "strãpuns inima" Maicii Domnului (Lc 2,35). ªi oricine sãvârºeºte din nou pãcatul de moarte "îl rãstigneºte din nou pe Fiul lui Dumnezeu în inima sa proprie" (Evr 6,6).

Din aceastã cauzã, pãcatul de moarte face sufletul sã piardã viaþa supranaturalã, adicã harul sfinþitor, îl face sã piardã meritele ºi virtuþile turnate în suflet, lãsându-i numai credinþa ºi speranþa; în sfârºit, îi ia asemãnarea cu Cristos ºi îi întipãreºte chipul diavolului. Este lucru înspãimântãtor!

Avea dreptate sfânta Tereza de Avilla sã spunã cã vederea unui suflet în starea pãcatului de moarte a îngrozit-o într-atât încât l-a rugat pe Dumnezeu sã o întrerupã.

Dar câþi nu sunt creºtinii în stare de pãcat de moarte care nu-ºi dau seama cã au un suflet cadavru ºi se aseamãnã cu diavolii? ªi cum pot sã creadã cã-l iubesc pe Dumnezeu, cã o iubesc pe Maica Domnului, dacã prin pãcatul de moarte se dovedesc "cã-l urãsc pe Dumnezeu" (Rom 1,30) ºi "strãpung inima" sfintei Fecioare? (Lc 2,55).

Pãcatul venial (lesne iertãtor)

Nu trebuie sã ne înºelãm. Chiar ºi pãcatul lesne iertãtor aduce ofensã lui Dumnezeu ºi ruinã omului, cu toate cã nu produce efectele dezastruase ale pãcatului de moarte.

Sfântul Toma de Aquino ne avertizeazã: "Ar trebui mai curând sã murim decât sã sãvârºim un singur pãcat lesne iertãtor"; ºi sfânta Gemma Galgani exclama: "De o mie de ori moartea, mai curând, decât sã sãvârºesc un pãcat lesne iertãtor".

Sfinþii considerã urâþenia pãcatului venial, dupã mãsura iubirii lor arzãtoare faþã de Dumnezeu. De aceea spune sfântul Ioan Gurã de Aur: "Sunt gata a mã teme mai mult de ofensa uºoarã adusã lui Dumnezeu decât de iadul însuºi!"

Sfânta Ecaterina de Siena spunea despre sine: "Aº voi sã fiu în iad fãrã pãcat, decât sã mã aflu în cer pãtatã de cel mai uºor lucru care îi face neplãcere lui Dumnezeu."

Ce vom face noi, care poate în fiecare zi ne pãtãm de pãcatele veniale cu atâta superficialitate? ªtim sã fim atenþi ca sã evitãm orice suferinþã fizicã (chiar ºi o rãcealã), dar nu ne îngrijim de bolile spirituale (nerãbdare, mânie, neglijenþe), care îl ofenseazã pe Dumnezeu ºi ne pãteazã sufletul.

Într-o zi, sfânta Francisca de Chantal voia sã aºeze cu mâinile ei cadavrul unui lepros în sicriu. Cineva a încercat s-o împiedice, de teama molipsirii de leprã. "Nu mã tem de altã leprã decât de pãcat!" a spus ea hotãrâtã.

Mica Iacinta

Cea mai micã dintre cei trei pãstoraºi de la Fatima, Iacinta, a fost cea mai înflãcãratã jertfã pentru mântuirea pãcãtoºilor. A devenit pentru ea o pasiune: sã-i mântuiascã pe pãcãtoºi de la iad, oferind tot felul de sacrificii. Cãuta mereu noi sacrificii, cu o mare inventivitate.

Când întâlnea sãraci pe drum, le dãdea lor hrana ei, rãmânând flãmândã pânã seara; avea o sete arzãtoare în luna august ºi renunþa cu orice preþ sã bea; fratele ei, Francisc, culegea ghinde mai dulci din copac ºi ea cerea sã i le dea pe cele mai amare, pentru a oferi o jertfã; avea o mare durere de cap ºi orãcãitul broaºtelor îi fãcea greaþã, dar ea l-a oprit pe fratele ei sã le alunge, pentru a mai oferi o altã jertfã.

Trebuie sã învãþãm de la aceastã copilã sã ascultãm de dorinþele Maicii Domnului asupra necesitãþii de a-i mântui pe pãcãtoºi de la iad, conlucrând la convertirea lor prin rugãciune ºi pocãinþã.

Practicã

- Sã sãrutam adesea pãmântul pentru întoarcerea pãcãtoºilor.
- Sã repetãm deseori maxima sfântului Dominic Savio: "Mai bine moartea decât pãcatul!"
- Sã spunem în fiecare searã actul de cãinþã pentru iertarea pãcatelor.

Text preluat din Luna mai, luna Mariei de Stefano Maria Manelli, Editura Serafica, 2004, traducere de pr. Alois Donea, OFMConv.

12345678910111213141516171819202122232425262728293031