Pelerinaj la Cacica

Chiar în timpurile vitrege, fiii Mariei se îndreptau în pas de credință, învârtind coroana rozariului în mână, spre sanctuarul care mereu s-a arătat neîncăpător, însă totdeauna primitor. Căci dincolo de piatra rece și învechită de vremuri se simțea mâna Preacuratei, ocrotitoare și plină de o putere care se revărsa în inimile acelora care aveau de îndurat surghiun și durere în propria lor patrie.

Ne-am adunat, la 15 august 1992, peste 20.000 de pelerini din toate colțurile țării. S-au unit cu noi în rugă și cânt credincioși maghiari (mă gândesc la grupul pe care l-au însoțit de la Budapesta Pater Ianos Szoke venit tocmai de la Koenigstein și Pater Lukacs), germani, poloni, italieni, francezi. Erau de față tineri pelerini din Chișinău, care au străbătut o bună parte a drumului pe jos. Era "pelerinajul credinței" lor înflorite în primăvara acestui sfârșit de secol.

Am avut ocazia să predic. Am făcut drumul împreună cu Maria, care "înainta în pelerinajul său de credință păstrând cu fidelitate unirea cu Fiul său până pe cruce" (LG 58), regăsindu-ne ca fii, recunoscându-ne de frați în ciuda limbilor și culturilor diferite, și împărtășind cu ceilalți bucuria întâlnirii cu Domnul.

Această experiență a făcut-o Preasfințitul Petru Gherghel, episcop de Iași, care a prezidat Liturghia de încheiere a pelerinajului, episcopul greco-catolic de Oradea, Vasile Hossu, ceilalți prelați și demnitarii prezenți la Cacica.

(publicat în Lumina creștinului, septembrie 1992)