Virtuțile Mariei, plină de har

Sfântul Alfons Maria de Liguori descrie calitățile care au excelat în Mama lui Dumnezeu

Mama lui Dumnezeu "a avut toate virtuțile și toate în grad eroic". Scria asta sfântul Alfons Maria de Liguori în cartea Gloriile Mariei, unde trece în revistă virtuțile care au încoronat-o pe Sfânta Fecioară Maria.

În primul rând, umilința: dacă lipsește umilința inimii, într-un suflet, nu va fi spațiu pentru alte virtuți, pentru că aceasta este fundamentul pentru toate. Domnul "i-a dat jos de pe tron pe cei puternici și i-a înălțat pe cei smeriți", a spus Fecioara verișoarei sale Elisabeta, când a mers s-o viziteze.

Magnificat rostit de ea este un adevărat imn de laudă și iubire adus lui Dumnezeu: umila Maria refuză laudele și le conferă pe toate lui Dumnezeu, îi place să-l slujească pe aproapele și pentru sine alege locul cel mai rău, ca atunci când în cenacol a preferat să dea precedența Apostolilor și celorlalte femei.

Sfântul Alfons scrie că primul act de umilință este conceptul coborât despre sine. Maria l-a avut, nu în sensul că se considera păcătoasă, pentru că știa că nu l-a ofensat niciodată pe Dumnezeu, însă în semn de umilință a voit să ascundă darurile speciale acordate de Domnul. Când sfântul Iosif nu reușea să înțeleagă, ea a continuat să ascundă harul primit și s-a încrezut în ajutorul divin pentru a rezolva situația.

O altă virtute este caritatea față de Dumnezeu: Fecioara a iubit fiecare persoană din iubire față de Dumnezeu, ducând ajutor celor nevoiași chiar și atunci când nu era cerut, ca în cazul nunții din Cana, unde ea, Mireasa Duhului Sfânt, a fost cea care a sugerat Fiului că a venit momentul de a face prima minune.

Credința. După cum spune sfântul Irineu, Maria a reparat cu credința sa dauna provocată de Eva cu necredința sa. "Fericită pentru că ai crezut", i-a spus Elisabeta. A crezut în cuvintele îngerului, "că ea rămânând fecioară trebuia să devină Mamă a Domnului, a adus lumii mântuirea" (o.c.).

Credință excelentă, așa cum a fost excelentă virtutea speranței. Abandonată Providenței Divine, Maria s-a încrezut mereu și numai în Domnul în fiecare împrejurare a vieții sale, mai ales în adversități, ca atunci când a trebuit să nască într-un grajd sau să fugă în Egipt.

Apoi este castitatea, adică puritatea sufletului și a trupului. Sfântul Vincențiu Ferrari spunea că în timp ce celelalte virtuți trebuie să se ascundă prin umilință, aceasta, în schimb, trebuia s-o facă tuturor cunoscută pentru ca nimeni să nu se îndoiască. Sfântul Augustin scria că este rar a învinge păcatul de necurăție. Motivul este că nu se practică instrumentele pentru a-l învinge, care sunt ieiunium (postul, mortificarea ochilor și a lăcomiei la mâncare), periculorum evitatio (fuga de ocazii) și oratio (rugăciunea). Maria, plină de har, este Regina Crinilor, Regina Curăției.

Sărăcia cu duhul, adică dezlipirea de bunurile lumești, a fost o altă virtute în care a excelat Mama lui Dumnezeu, care a voit să fie și săracă în realitate. Darurile primite de la magi, de exemplu, le-a împărțit celor mai nevoiași, așa încât să nu țină nimic pentru sine și să nu se lege de niciun lucru material.

Ascultarea față de Dumnezeu a fost, în Maria, mai perfectă față de cea a tuturor celorlalți sfinți, pentru că ea era imună de păcatul strămoșesc. Sfântul Alfons amintește că slujitoarea Domnului nu l-a contrazis niciodată pe Dumnezeu, nici în fapte nici cu gândul, ci, despuiată de propria voință, a trăit pentru a asculta numai de voința divină, chiar și atunci când asta a costat-o să-l vadă pe Fiul murind pe cruce.

Stabat iuxta crucem Iesu Mater eius: suferința îndurată pe Calvar a fost un exemplu al răbdării excepționale cu care Maria a suportat durerea acelor chinuri cu care Domnul obișnuiește să-l încerce pe slujitorul credincios, pentru ca să se învingă în întregime pe sine însuși și să învețe să îmbrățișeze crucile vieții cu iubire.

Este, în sfârșit, virtutea rugăciunii, care în Sfânta Fecioară Maria a fost continuă și perseverentă încă de la vârstă fragedă. Din iubire față de rugăciune, Maria a iubit mult și singurătatea și acea tăcere care, pentru a spune cu sfântul Bernard, "forțează sufletul să trăiască cu gândul de pe pământ și să mediteze bunurile cerului: Silentium et a strepitu quies cogit caelestia meditari" (o.c.).

(Laura Guadalupi, Zenit, miercuri 9 octombrie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătrașcu