Virtuţile Mariei, plină de har
Sfântul Alfons Maria de Liguori descrie calităţile care au excelat în Mama lui Dumnezeu
Mama lui Dumnezeu "a avut toate virtuţile şi toate în grad eroic". Scria asta sfântul Alfons Maria de Liguori în cartea Gloriile Mariei, unde trece în revistă virtuţile care au încoronat-o pe Sfânta Fecioară Maria.
În primul rând, umilinţa: dacă lipseşte umilinţa inimii, într-un suflet, nu va fi spaţiu pentru alte virtuţi, pentru că aceasta este fundamentul pentru toate. Domnul "i-a dat jos de pe tron pe cei puternici şi i-a înălţat pe cei smeriţi", a spus Fecioara verişoarei sale Elisabeta, când a mers s-o viziteze.
Magnificat rostit de ea este un adevărat imn de laudă şi iubire adus lui Dumnezeu: umila Maria refuză laudele şi le conferă pe toate lui Dumnezeu, îi place să-l slujească pe aproapele şi pentru sine alege locul cel mai rău, ca atunci când în cenacol a preferat să dea precedenţa Apostolilor şi celorlalte femei.
Sfântul Alfons scrie că primul act de umilinţă este conceptul coborât despre sine. Maria l-a avut, nu în sensul că se considera păcătoasă, pentru că ştia că nu l-a ofensat niciodată pe Dumnezeu, însă în semn de umilinţă a voit să ascundă darurile speciale acordate de Domnul. Când sfântul Iosif nu reuşea să înţeleagă, ea a continuat să ascundă harul primit şi s-a încrezut în ajutorul divin pentru a rezolva situaţia.
O altă virtute este caritatea faţă de Dumnezeu: Fecioara a iubit fiecare persoană din iubire faţă de Dumnezeu, ducând ajutor celor nevoiaşi chiar şi atunci când nu era cerut, ca în cazul nunţii din Cana, unde ea, Mireasa Duhului Sfânt, a fost cea care a sugerat Fiului că a venit momentul de a face prima minune.
Credinţa. După cum spune sfântul Irineu, Maria a reparat cu credinţa sa dauna provocată de Eva cu necredinţa sa. "Fericită pentru că ai crezut", i-a spus Elisabeta. A crezut în cuvintele îngerului, "că ea rămânând fecioară trebuia să devină Mamă a Domnului, a adus lumii mântuirea" (o.c.).
Credinţă excelentă, aşa cum a fost excelentă virtutea speranţei. Abandonată Providenţei Divine, Maria s-a încrezut mereu şi numai în Domnul în fiecare împrejurare a vieţii sale, mai ales în adversităţi, ca atunci când a trebuit să nască într-un grajd sau să fugă în Egipt.
Apoi este castitatea, adică puritatea sufletului şi a trupului. Sfântul Vincenţiu Ferrari spunea că în timp ce celelalte virtuţi trebuie să se ascundă prin umilinţă, aceasta, în schimb, trebuia s-o facă tuturor cunoscută pentru ca nimeni să nu se îndoiască. Sfântul Augustin scria că este rar a învinge păcatul de necurăţie. Motivul este că nu se practică instrumentele pentru a-l învinge, care sunt ieiunium (postul, mortificarea ochilor şi a lăcomiei la mâncare), periculorum evitatio (fuga de ocazii) şi oratio (rugăciunea). Maria, plină de har, este Regina Crinilor, Regina Curăţiei.
Sărăcia cu duhul, adică dezlipirea de bunurile lumeşti, a fost o altă virtute în care a excelat Mama lui Dumnezeu, care a voit să fie şi săracă în realitate. Darurile primite de la magi, de exemplu, le-a împărţit celor mai nevoiaşi, aşa încât să nu ţină nimic pentru sine şi să nu se lege de niciun lucru material.
Ascultarea faţă de Dumnezeu a fost, în Maria, mai perfectă faţă de cea a tuturor celorlalţi sfinţi, pentru că ea era imună de păcatul strămoşesc. Sfântul Alfons aminteşte că slujitoarea Domnului nu l-a contrazis niciodată pe Dumnezeu, nici în fapte nici cu gândul, ci, despuiată de propria voinţă, a trăit pentru a asculta numai de voinţa divină, chiar şi atunci când asta a costat-o să-l vadă pe Fiul murind pe cruce.
Stabat iuxta crucem Iesu Mater eius: suferinţa îndurată pe Calvar a fost un exemplu al răbdării excepţionale cu care Maria a suportat durerea acelor chinuri cu care Domnul obişnuieşte să-l încerce pe slujitorul credincios, pentru ca să se învingă în întregime pe sine însuşi şi să înveţe să îmbrăţişeze crucile vieţii cu iubire.
Este, în sfârşit, virtutea rugăciunii, care în Sfânta Fecioară Maria a fost continuă şi perseverentă încă de la vârstă fragedă. Din iubire faţă de rugăciune, Maria a iubit mult şi singurătatea şi acea tăcere care, pentru a spune cu sfântul Bernard, "forţează sufletul să trăiască cu gândul de pe pământ şi să mediteze bunurile cerului: Silentium et a strepitu quies cogit caelestia meditari" (o.c.).
(Laura Guadalupi, Zenit, miercuri 9 octombrie 2013)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
